Alexandra Velniciuc, actriță

Marius Tudose: Alexandra, ce proiecte ai în prezent?

Alexandra Velniciuc: Acum în pandemie? Jucam! Jucăm mult. Avem destul de puține locuri, doar 168. Oamenii vin la Teatrul Elisabeta, dar e totul diferit acum. Pe mine m-a uimit disciplina oamenilor. Pentru că vin cu o oră înainte și au răbdare: li i se ia temperatura, sunt dezinfectați, sunt verificați… Nu se înghesuie să intre în sală, pentru că trebuie să fie un circuit permanent. Nu ai voie să poposești, să staționezi în clădire. Trebuie să intri direct. Sunt niște noi reglementări.

Gianina Corondan: În ce spectacole joci acum?

AV: Să ți le enumăr pe toate? Puricele în ureche, Boeing Boeing, Dezbracă-te că vreau să-ți vorbesc, Încurcătură la nivel înalt, Încă nu, dar o sa fie!, Capcană pentru un bărbat căsătorit, Fantoma, dragostea mea, la Teatrul Elisabeta. Iar la Teatrul Ion Creangă joc în spectacolele Crăiasa zăpezilor și Goe în țara minunilor. Acesta din urmă este un spectacol pentru copii făcut pe baza textelor lui Caragiale, ceea ce a fost destul de greu. Dar a fost primit bine. Sigur, nu este un spectacol pentru copii mici. Trebuie să fie copii care să aibă totuși niște noțiuni de limba română ca să înțeleagă despre ce este vorba. Dar este un spectacol frumos la teatrul Ion Creangă, unde sunt angajată.

La Teatrul Metropolis jucăm în spectacolul Pijamale, dar nu l-am mai jucat de foarte multă vreme.

GC: Practic, ești un om ocupat!

AV: Am fost un om ocupat. Și îmi doresc în continuare sa fiu un om ocupat. A fost o perioadă stranie în care am simțit că nu mai am profesie. Și a fost o luptă cu mine. Mi-am zis că poate ar trebui să mă apuc de altceva, pentru că mintea m-ar duce.

 

GC: La ce te-ai gândit?

AV: Aș putea face multe… Mi-au trecut multe idei prin cap. Dar nu. Tot la actorie aș rămâne. Simt că asta este chemarea mea și mi-ar părea rău să fac alte lucruri pe care le pot face și alții.

 

GC: La ce ești priceputa cu mainile?

AV: Nu! Cu mâinile eu nu sunt pricepută! Sunt pricepută să dau din gură și să facă alții.

GC: Mai ai timp să studiezi fenomenul fashion?

AV: Să știi că nu l-am studiat niciodată așa, cu conștiința că îl studiez. Dar subiectul fashion îmi place. Cred că am moștenit de la mama, ea este cu un pas înaintea modei fără să fie o zurlie. Are ea un „je ne sais quoi”. Sunt un om care apreciază bunul gust și sunt total împotriva felului în care se îmbracă femeile dezinvolte în ziua de astăzi. Adică una e să te îmbraci cum te îmbraci tu (Gianina), și alta este să te îmbraci în niște saci, sfidând feminitatea, sfidând noțiunea de estetic, să îți pui niște bocanci plini de noroi. Nu vorbesc în necunoștință de cauză. Așa au venit anul acesta fetele la admitere la Facultatea de Teatru. Mi se pare jignitor la adresa simțului estetic al omului. Și mi se pare necivilizat pentru tine, ca persoană sa fii îmbrăcată în sac, să nu ai nicio linie, să nu vrei să spui nimic. Cred că felul în care arăți este cartea ta de vizită. Nu cred că toate femeile trebuie să fie aranjate și titirisite. Dar trebuie să fie “într-un fel”. Adică trebuie să îmi atragă atenția prin ceva și să zic „Hmm, interesant!” De exemplu, nu m-aș îmbrăca așa cum te-ai îmbrăcat tu, Gianina. Dar îmi face plăcere să te văd pentru că este o armonie estetică. Și pentru că este un punct de vedere.

Dar să te îmbraci nicicum, ca să vii de niciunde și să te duci către nicăieri… nu sunt adepta acestui stil!

 

MT: Cum definești tu frumosul?

AV: Nu știu să îți zic! Dar știu că dacă văd îmi place sau nu îmi place. Nu știu să îți dau o definiție. Și cred că nu trebuie să existe bariere. Nu cred că trebuie să existe limite în definirea frumosului. Desigur, dacă discutăm despre estetică, nu ne ajunge o viață să finalizăm. Nu cred că există o definiție, dar sigur sunt niște jaloane. Prin care trebuie să treci. Sunt niște puncte de reper pe care trebuie să le cunoști ca să poți vorbi despre fashion.

MT: Ce nu îți convine în legătura cu lumea asta în care trăim? Ce simți că nu mai este cum a fost?

AV: Faptul că oamenii au început să nu mai aibă lume interioară. Faptul că oamenii nu mai gândesc cu propriile mijloace. Faptul că nu mai citesc și nu mai știu să își creeze un univers personal care să le dea bogăție.

Sub această aparență de libertate și de nonconformism, cu premiza că „fac ce vreau” și „mă doare la bască despre ce gândește celălalt”, de fapt, oamenii își ascund neputințele. Cu cât vrei să fii mai liber în gândire, cu atât ești mai gol ca o doagă.

Nu zic că trebuie să citești o listă fixă de autori. Spre exemplu, pe mine m-au chinuit cu Jules Verne și cu Thomas Mann. Nu am putut să îi lecturez. Nu au fost pentru mine.

Nu e vorba neapărat despre a avea cultura, ci mai degrabă trebuie să ai un univers interior pe care să știi să ți-l dezvolți în ce direcție vrei tu. Dacă vrei să te duci pe zona de IT, poți să o faci, dar să dezvolte ceva în tine, să ai o bogăție interioară, să nu ai ochiul gol. Să nu privești ca vita ceea ce ți se întâmplă. În ultima vreme am văzut atâtea persoane serbede, uscate, terne. Degeaba îți pui unghii, îți pui gene și îți faci toate culorile de păr în cap, dacă tu pe dinăuntru nu reprezinți nimic… Mi se pare ca este absolut inutil și îți pierzi timpul. În ultima vreme întâlnesc din ce în ce mai multe figuri care nu îmi spun nimic.

GC: Oare universul interior se manifestă prin universul nostru exterior? Poate pentru că nu mai ieșim în perioada asta în natură…

AV: Ești drăguță! Nu cred că este doar așa! Te invit să citești din Caragiale! Tot ce spune el acolo, se regăsești în ceea ce trăim noi. Sunt convinsă că aceste probleme au fost dintotdeauna, de la o etapă la alta a evoluției omului. Cred că o anumită categorie socială a avut aceleași probleme. Important este cum le gestionăm și ce înțelegem din ele si către ce ne îndreptam.

GC: Mă gândesc că era important să ieșim în natură, să vedem bunicii.

A: Mulți dintre noi am avut bunici. Toți am avut părinți. Cine ne-a împiedicat să ne hrănim din relația cu ei? Se spune că este o ruptură între generații. Eu cred că este o ruptură în sufletul nostru și o punem pe seama diferențelor de vârstă. Ah, pot fi sincope în comunicarea dintre generații. Dar ele nu sunt rupturi. Sunt niște găuri pe care trebuie să știm cum să umplem cu ceva. Să știm să facem jumătate de drum și noi și ceilalți, ca să putem să ne întâlnim undeva.

 

MT: Și cum putem să salvăm lumea?

AV: Nu știu să ți spun… că nu mă erijez în salvatorul lumii. Dar încerc să îmi trăiesc viața așa cum simt că trebuie. Din păcate, felul în care simt eu că trebuie nu coincide cu al multora din jurul meu, chiar și cei din profesia mea. Mi se pare foarte trist… Cred că fluxul de comunicare între oameni este esențial. Cred că trebuie să ne și întâlnim să dansăm împreună, trebuie să ne și ciocnim frontal. Cred că un conflict poate genera lucruri foarte bine. Dar trebuie să se întâmple ceva, să existe un ferment, să fii neliniștit. Trebuie să fie apa acidulată. Că dacă apa e plată și băltită, n-are ce să iasă.

 

GC: Românii au căutat în afară unde au găsit branduri. S-au întors mulți cu plusuri, dar rămânem încântați de ce este străin. Nu prea ne uităm la ce se fabrică local, mă refer concret la designerii noștri, la produsele locale.

AV: Sunt o mare iubitoare a produselor locale pe care le susțin. Spre exemplu, foarte rar fac cumpărăturile din supermarket. În fiecare sâmbătă mă duc la piață. Am băbuțele mele de la care cumpăr de la una iau roșii, alta îmi aduce iaurt făcut de ea. Am băbuța mea care îmi aduce brânză de ani de zile, iar vecina ei de tarabă, care îi este rivală, și ca să le împac, de la ea iau iaurt. De la cealaltă iau ouă, iar de la fiul doamnei iau carne. Este un lanț al producătorilor. (Piața Matache)

GC: Dar haine românești?

AV: Am și îmi place să port haine produse în România. Sunt o femeie atipică, nu îmi place să merg la shopping. Însă, pentru că m-a iubit Dumnezeu, și mi-a dat niște dimensiuni posibile, de obicei când îmi place ceva într-o vitrină dau telefon: „Bună ziua! S aveți? Da? Puneți de-o parte!” Și fac un raid al magazinelor, intru de la un capăt la altul al străzii, spre exemplu, și iau ce mi-a plăcut în vitrină.

În perioada asta de pandemie, m-am simțit foarte bine la mine acasă. Nu am simțit-o ca pe o perioadă de claustrare. Dimpotrivă, i-am mulțumit lui Dumnezeu că am avut răgazul să stau de vorbă cu mine. Și să văd ce e bine și ce nu. Pe cuvânt, mi-a fost foarte bine. Stăteam și mă uitam prin casă că de fapt avem nevoie de doar 20% din tot ce deținem. Pe bune! Nu avem nevoie de mai mult. Și nu mă refer la sacii de haine și de pantofi pe care îi am. Ci la tot ce am în casă. Nu am nevoie de mai mult. Trăim aberant! Să agonisim, să avem! Ok! Și după ce avem, ce facem?!? Ne ducem la psiholog.

De asta e frumoasă lumea! Cred ca este bine să fim oameni pestriți, oameni diferiți. Numai că fiecare trebuie să își găsească drumul lui și să aleagă ce simte el că este important pentru el. Adică unde simte că este vibrația lui. Așa cum este și în fashion. Repet: nu m-aș îmbrăca în viața mea, nici dacă aș lua-o razna, nu m-aș îmbrăca ca tine vreodată.

 

GC: Astăzi sunt decentă!

AV: Mulțumesc! Știai că te întâlnești cu mine? Dar apreiez și îmi place să văd la cineva așa. Nu trebuie să fiu eu ca tine.

 

GC: Altfel, am fi toti în uniformă.

AV: Corect! Deși cred că la școală ar trebui să existe uniformă. Pentru că trebuie să existe un numitor comun. În plus este și o chestie de apartenență. Toți îmbrăcați la fel într-un liceu , față de ceilalți îmbrăcați altfel de la alt liceu, trebuie să îți dea un sentiment: „uite! Eu sunt a lor!”

O chestie de mândrie!

GC: Gustul se învață sau se transmite?

AV: Cred că gustul se și transmite involuntar. Am niște experiențe speciale cu mama. Ar fi mult de povestiți. Nu pot spune că am dobândit gustul de la mama, prin mimetism, pentru că nu am stat împreună. Mama mea este plecată din țară de când aveam trei ani. Am vorbit mult la telefon. Ne-am văzut destul de rar pentru a mă forma în spiritul ei. Dar, timpul a trecut, m-am maturizat și mi-am creat lumea mea. De vreo 10 ani ne întâlnim la Viena pe un „No man’s land” unde am avut marea surpriză ca într-un an, ea venind din Italia și eu din România, i-am spus să mă aștepte să mergem împreună spre centrul Vienei. Zis și făcut: ea a aterizat înaintea mea, s-a dus la o cafenea, am aterizat și eu și ne-am întâlnit. Era friguț, aveam haine groase pe noi. Ea era deja așezată cu haina pusă pe un scaun si nu mi-a venit să cred. Eu venită din România și mama venită din Italia eram îmbrăcate cu aceeași cămașă de la aceeași firmă, dimensiuni diferite. Eram îmbrăcate identic! Deci, te întreb, gustul se transmite genetic sau prin mimetism?

 

MT: Deci ai putea să te faci politician! Să răspunzi la o întrebare cu o întrebare este o treabă deșteaptă!

 

Alexandra Velniciuc, actriță

Foto și interviu: Marius Tudose și Gianina Corondan

Haine și accesorii: YOKKOPălăria Dădârlat

 

Un comentariu

Dă-i un răspuns lui Costache Elena Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *